ADRIAN DINU RACHIERU

Cu aproape zece ani în urmă tipăream la Helicon-ul timişorean o masivă antologie dedicată Poeţilor din Bucovina. Era, indiscutabil, o carte necesară, aducând acasă şi pe cei de „dincolo“, uitaţi – vinovat – atâta vreme. Acum trudesc la un op (masiv şi el), propunând 101 profiluri (critice, negreşit) ale poeţilor basarabeni, venind – cu bucuria re-întâlnirilor – în Casa Mare a literaturii noastre. Vreau însă să atrag atenţia asupra unei chestiuni, de regulă, ocolită (diplomatic). Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare şi exigentă. Ca şi altădată când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că, după un secol de înstrăinare, necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice“. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi“ (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură“ (D. Matcovschi) în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru Limbă, Istorie şi Neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid“ (Marian Popa), alergică la sacru şi exemplul lui Homo sovieticus, încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă“ sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică.

Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic“. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă“, condiţionată de „logica metisajului“ (Jean-Loup Amselle, 1990) vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos“, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine“, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum re-apropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste“, protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici“. „Examenul integrării“ (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la>>>>>>>

„M-a ingrozit faptul ca romanul si nu strainul a ajuns sa ridice mana asupra a tot ce aveam mai sfant”

(GRIGORE VIERU)

Pe la inceputul anilor ’80, intr-o discutie cu Eugen Simion, Noica reprosa generatiei pe care o reprezinta, acolo, la Paltinis, criticul ploiesteanm ca n-a dat un detractor al lui I.I.Caragiale.Filosoful era iritat de acceptarea zeflemiei, intelegand caragialismul, pe urmele lui Petre Pandora, ca o „fronda iresponsabila”. Ce se intampla, oare, azi cand societatea noastra se caragializeaza vazand cu ochii? De ce iubindu-l pe Eminescu (observa, candva, un critic) il urmam pe Caragiale? Dar il mai iubim pe Eminescu?
Pun toate aceste intrebari deoarece fermentatia posrevolutionara a reinviat polemici, demult defuncte, ignorand castigurile exegetice si manevrand etichete „scutite”, s-ar parea, de oboseala demonstratiei. Iata, surprinzator si umilitor, neodihnitul spirit criticist se angajeaza in demolarea lui Eminescu. Sa ne intelegem: nu e vorba de a vida spatiul exegetic eminescian de o discutie critica (intotdeauna necesara); respingem, si noi, uniformitatea de reactii si credem, la tandu-ne, ca idolatria nu face casa buna cu spiritul critic. Nu de sactificare si imobilism e vorba. dar a explica valul violentelor si pofta macularii (atatia scriitori mari fiind tinta agresiunii joase) prin „inhibitia indelungata” si calusul dictatorial inseamna, iarasi, o sustragere din campul examenului critic: un astfel de examen ar cere, cred eu cu incurabila-mi naivitate, o dicutie calma, la obiect, cu argumente „pe masa” si nu rabufniri nihiliste. Dar cine ar timp sa-l asculte pe celalalt, azi, la noi? Si mai ales cine e dispus sa accepte ca adevarul nu poate fi confiscat? Ei bine, aceasta defulare, aceasta revarsare a criticismului „netarmurit”, animand atatia tantari culturali dornici de zgomot (si striviti, fireste, de posteritatea eminesciana) profita grosolan de rasturnarea contextului/ Se uita ca romanii din Est, dupa vorble lui M. Cimpoi, „s-au salvat prin Eminescu”: se uita ca reperul absolut al spiritualitatii noastre, „zeul lucrator” nu poate fi urecheat – in numele festivalului neproductiv de care, speram ne-am lepadat de orice scriitoras, ranchiunos si neputincios, dornic de-a starni valuri bisand „nationalismul rau” si „inchiderea gandirii”. Am ajuns, uluiti, sa auzim si pe asta : cu Eminescu nu putem patrunde in Europa! Antiromanismul feroce si nedomolit se deda si la „crime morale” (cum observa Grigore Vieru), imbratisand denigrarea obraznica surpand stalpii spiritualitatii noastre. Avem oare motive de mandrie ca dupa seismul decembrist lista detractorilor lui Eminescu (numit fara jena, protolegionar) se imbogateste? Ca reactivarea acelor „primejdii dinlauntru” (asupra carora avertiza insusi marele poet) atarna de intelepciunea noastra (unde o fi?) si ca hula, vrajba si ura „ce ne-o facem noi insine” (voluptos as adauga) impiedica chiar lucrarea spiritului? Cine ii va impaca pe romani cu>>>>>>>

(APA VIE-2000)

Şi în această vară (care, vai, s-a dus) paşii m-au purtat prin Pătrăuţi, la nişte prieteni vechi. Popasul la familia Iriciuc mi-a prilejuit o surpriză de proporţii: acolo l-am cunoscut pe părintele Dumitru Apetrii despre care mi-am propus să aştern aceste câteva rânduri, şocat (aş zice) de cele aflate. Părintele e pus pe fapte mari şi noi, venindu-i în sprijin, am vrea să tragem un biet semnal, poate ne aude cineva. Reamintim cititorilor că biserica din Pătrăuţi, cândva mănăstire de maici, a fost prima (13 iunie 1487) dintre cele zidite de Ştefan cel Mare. Iorga, trecător pe-aici, întăreşte afirmaţia. Or, în aprilie ’98, când pătrăuţeanul Dumitru Apetrii s-a întors acasă, lăsând o parohie cu două sate, a descoperit că respectivul obiectiv, inclus în circuitul turistic, celebru pentru galbenul de Pătrăuţi, nu figura în fişele de la Direcţia Monumentelor. Sau, mai exact, nu avea fişă! Pare incredibil! Biserica fusese prădată şi părăsită, ploua şi pentru slujbă părintele a împrumutat o cădelniţă de la „biserica din vale“. Râdeau sectanţii – mărturiseşte tânărul preot, chemând în sprijin echipa de restauratori. Pe-aici se perindau cândva mulţi străini; starea drumurilor a temperat elanul turistic, iar piesele de patrimoniu s-au cam împrăştiat. Mai există Biblia donată de Micu-Klein (cea mai grea 5,4 kg), mai putem admira Cavalcada şi tabloul votiv al lui Ştefan, pe peretele sudic, stârnind admiraţia lui D. Onciul, la 1897, considerat în acea „vizitaţie“ drept „cel mai bun“. Am cercetat „condica pătrăuţană“, cu un preţios istoric al bisericii şi extrasele, amintind de un anume Franz-Adolf Wichenhauser, care oferă, în lipsa uricelor, informaţii de neocolit pentru cei interesaţi de soarta aşezării, „temeinic devastată“ de-a lungul vremii. Se mai spune că>>>>>>>

Pentru cultura noastră, Mihai Cimpoi nu este doar ilustru ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă în câmpul criticii, eminescologul de la Chişinău reprezintă, se ştie, o autoritate, privind din interior, cu ochi avizat, peisajul literar. Critic necomplexat, basarabeanul convinge prin detentă problematică şi anvergura demonstraţiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu fără argumente, se face mare tărăboi). Bărbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, M. Cimpoi impresionează şi prin rezistenţă. El n-a căzut prizonierul seducătoarei boeme şi trupu-i falnic n-a fost năruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participă guralivii congeneri. Cum literatura română, după spusa călinesciană, „este una şi indivizibilă“, Cimpoi refuză basarabenismului condiţia de mediu diasporic. Cine a răsfoit densa Istorie deschisă, consacrată tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge că doar o reconstituire „pompeiană“, dând seama de „succesiunea de reînvieri“, îngăduie priza la „fenomenul basarabean“, aflat la ceasul fericit al regăsirii de sine. Provincia nu e „stearpă pe ogorul literaturii“ (cum se încăpăţâna a crede, chiar în 1992, un Şt. Ciobanu). E drept, condiţia tragică, teroarea Istoriei, mişcarea circulară ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului şi puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstraţiei lui M. Cimpoi, rămâne figura emblematică a spiritului basarabean. Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evită frazele sforăitoare şi heirup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonică. Ins cumpănit, academicianul de la Chişinău crede în politica paşilor mărunţi. Spirit aşezat, exegetul priveşte încrezător şi e convins că invocata logică a Istoriei va face dreptate unui neam răbduriu, greu încercat. „Stâlp“ al vieţii culturale basarabene (cum, nimerit, l-a văzut Eugen Simion), el priveşte cu înţelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) şi, prin umoarea sa „egală“, este – indiscutabil – o voce credibilă. Ca şi istoria sa deschisă, dealtminteri o reconstituire „pompeiană“ (zice însuşi autorul), departe de a se dori inatacabilă. Completările sunt oricând posibile. Mihai Cimpoi nici>>>>>>>

Observăm si noi, pe urmele altora, că am intrat într-o febrilă eră a antologiilor, fie ele de autor sau colective. În Gorj, de pildă, scriitorii trăitori acolo s-au adunat într-o antologie „pacifistă” (vorba lui Emilian Marcu) sub sigla editurii „Scrisul românesc”; despre opul cu pricina vom da „seama” în numărul viitor al revistei. La Chisinău, editura Princeps oferă un elegant volum de poezie religioasă, Lumină Lină, îngrijit de Ioan Mînăscurtă. Recent, editura timisoreană Brumar propunea un „sacerdotiu liric” din recolta clerului ortodox român de azi, lipsind din acest pomelnic (zece autori), din pricini doar de el stiute, ieromonahul Savatie, absenta avînd — sîntem preveniti — „conotatii duhovnicesti”. Să adăugăm imediat că masiva antologie, întocmită cu devotiune de Ioan Petras, beneficiază de o lămuritoare Postfată (Teologii nostri si literatura lor în anul 2006) semnată de Cornel Ungureanu, coperta (splendidă!) apartinîndu-i lui Silviu Oravitzan. Asadar, avem în fată o carte frumoasă si necesară care, dincolo de retorica preotească (scutită de inutile agresivităti) ne invită, avînd „cerul în inimă”, să năzuim a recîstiga pacea interioară. Se subîntelege că o luminoasă evlavie comunicativă, nedezlegată însă de disciplina dogmelor, stăruie în lumea preotească. Raportul divin – uman cunoaste, de regulă, o formă explicită în productia lirică oferită de slujitorii altarului. Din perspectivă divină judecînd (dacă ne-ar fi la îndemînă) putem zice si noi, alături de N. Crainic, că încrestinarea asigură „sănătatea primară a sufletului”; dar, în cazul preotilor – poeti, nu mai putin contează o exigentă lectură estetică, conjugînd competenta (teologică) cu sperata performantă (estetică). Să mai notăm apoi că explozia poeziei religioase, urmînd parantezei ateiste (ca directivă ideologică, fără a curma filonul) nu e scutită de invazia mimetismelor si a naivitătilor, de un sufocant decorativism sau de excese adulatorii. Există chiar o ostentativitate religioasă (nedublată, din păcate, de o meditatie sacrală) încît, îndreptătit, Magda Ursache vorbea despre o „exploatare a religiei” după ce, decenii în sir, am asistat la exploatarea industrioasă a ateismului. Dacă acceptăm distinctia propusă de Eugen Dorcescu (dorind a risipi confuzia), atunci poezia religioasă este o trăire mediată de ritual, în vreme ce poezia mistică presupune o trăire directă. Or, comuniunea cu ceea ce există, „scufundarea” în marele tot înseamnă o „participare” la mister; implicit, o trăire ardentă, de teribilă intensitate, salvatoare pentru sufletul bîntuit de angoasă, rîvnind iluminarea (lumea, infinitul, moartea), slăvind jertfa hristică si recunoscînd desertăciunea celor lumesti în absenta iubirii ziditoare. Iar epoca pe care o traversăm, bolnavă de scientism si sexism, conduce la o jalnică de-spiritualizare, prinsi fiind în captivitatea culturii media. Privind sociologic, în contextul vremurilor noastre, relatia laicitate/ credintă cunoaste fluctuatii, dependente, fireste, de mareele modei. Dincolo însă de capriciile modelor, aerul postmodernitătii schimbă si>>>>>>>