Anotimpul antologiilor

Observăm si noi, pe urmele altora, că am intrat într-o febrilă eră a antologiilor, fie ele de autor sau colective. În Gorj, de pildă, scriitorii trăitori acolo s-au adunat într-o antologie „pacifistă” (vorba lui Emilian Marcu) sub sigla editurii „Scrisul românesc”; despre opul cu pricina vom da „seama” în numărul viitor al revistei. La Chisinău, editura Princeps oferă un elegant volum de poezie religioasă, Lumină Lină, îngrijit de Ioan Mînăscurtă. Recent, editura timisoreană Brumar propunea un „sacerdotiu liric” din recolta clerului ortodox român de azi, lipsind din acest pomelnic (zece autori), din pricini doar de el stiute, ieromonahul Savatie, absenta avînd — sîntem preveniti — „conotatii duhovnicesti”. Să adăugăm imediat că masiva antologie, întocmită cu devotiune de Ioan Petras, beneficiază de o lămuritoare Postfată (Teologii nostri si literatura lor în anul 2006) semnată de Cornel Ungureanu, coperta (splendidă!) apartinîndu-i lui Silviu Oravitzan. Asadar, avem în fată o carte frumoasă si necesară care, dincolo de retorica preotească (scutită de inutile agresivităti) ne invită, avînd „cerul în inimă”, să năzuim a recîstiga pacea interioară.

Se subîntelege că o luminoasă evlavie comunicativă, nedezlegată însă de disciplina dogmelor, stăruie în lumea preotească. Raportul divin – uman cunoaste, de regulă, o formă explicită în productia lirică oferită de slujitorii altarului. Din perspectivă divină judecînd (dacă ne-ar fi la îndemînă) putem zice si noi, alături de N. Crainic, că încrestinarea asigură „sănătatea primară a sufletului”; dar, în cazul preotilor – poeti, nu mai putin contează o exigentă lectură estetică, conjugînd competenta (teologică) cu sperata performantă (estetică). Să mai notăm apoi că explozia poeziei religioase, urmînd parantezei ateiste (ca directivă ideologică, fără a curma filonul) nu e scutită de invazia mimetismelor si a naivitătilor, de un sufocant decorativism sau de excese adulatorii. Există chiar o ostentativitate religioasă (nedublată, din păcate, de o meditatie sacrală) încît, îndreptătit, Magda Ursache vorbea despre o „exploatare a religiei” după ce, decenii în sir, am asistat la exploatarea industrioasă a ateismului.

Dacă acceptăm distinctia propusă de Eugen Dorcescu (dorind a risipi confuzia), atunci poezia religioasă este o trăire mediată de ritual, în vreme ce poezia mistică presupune o trăire directă. Or, comuniunea cu ceea ce există, „scufundarea” în marele tot înseamnă o „participare” la mister; implicit, o trăire ardentă, de teribilă intensitate, salvatoare pentru sufletul bîntuit de angoasă, rîvnind iluminarea (lumea, infinitul, moartea), slăvind jertfa hristică si recunoscînd desertăciunea celor lumesti în absenta iubirii ziditoare. Iar epoca pe care o traversăm, bolnavă de scientism si sexism, conduce la o jalnică de-spiritualizare, prinsi fiind în captivitatea culturii media. Privind sociologic, în contextul vremurilor noastre, relatia laicitate/ credintă cunoaste fluctuatii, dependente, fireste, de mareele modei. Dincolo însă de capriciile modelor, aerul postmodernitătii schimbă si tabieturile receptiei. Un scriitor de azi nu poate scăpa de ceea ce s-a numit „presiunea intertextuală”. Temperamentul îl poate mîna spre jovialitate zeflemistă sau gravitate anxioasă; după cum reflexele biografice, aluziile livresti, fantezismul, ironia jucăusă sînt topite, în felurite proportii, în metabolismul fictional al textului. Poemele adunate în Adînc pe adînc, dincolo de previzibilitatea tematică, vin să sprijine ideea unei restauratii spirituale, invitînd la sondarea profunzimilor. Dar nu în registrul unei arhaicităti gîndiriste. Si propunînd, evident, o lectură estetică în trăirea misterului, corectînd obsesiile ce bîntuie în lumea noastră „emancipată”, de – spiritualizată, bîntuită de fantasmele trupolatriei si frenezie publicitară. Această segregare pare a ignora, pe de o parte, constatarea la care ajungea N. Crainic în 1943 cînd, într-o conferintă tinută la Zagreb (Poezia noastră religioasă ) afirma că religia este „marea inspiratoare a culturii”; si, pe de altă parte, pare a încuraja zelul unor condeieri, mimînd, cu hărnicie si ostentativitate, starea isusiacă, provocînd inflatie. Si de aici pornind, ca reactie imediată, o inevitabilă reticentă. Precum glăsuieste ferm N. Manolescu, amendînd confuzia planurilor („rugăciunea nu e poezie”) si cerînd, îndreptătit, a nu se ignora dubla fată a poeziei, prin intrarea în scenă (si) a lui Caiafa.

Să ne întoarcem însă la volumul ivit prin osîrdia părintelui Ioan (Petras). El se deschide, în sfînta ordine a alfabetului (pentru a nu isca inutile gîlcevi si comentarii), cu esantionul liric propus de Valeriu Anania, nume prea binecunoscut pentru a mai stărui asupra amănuntelor biobibliografice . Fiindcă, îmbucurător, antologia este „echipată” cu astfel de date si rezervă fiecărui autor selectat si un buchet de referinte critice. Un om „încuvîntat”, de eruditie strivitoare, IPS Bartolomeu, un vrednic cărturar si causeur, deopotrivă, vede literatura ca functie soteriologică si o cultivă împătimit, împlinindu-se în planul estetic, fără a abuza de un lexic specializat. „Usor pentru humă, prea greu pentru cer”, mitropolitul, purtînd crucea îndoielilor, îsi cere si „dreptul la tristete” (iscată, bănuim, nu de obrăznicia unor juni exegeti care l-au trecut la Antibibliografie; vezi Dilemateca, nr. 9/ februarie, 2007, p.21). Valeriu Anania este, categoric, un scriitor deplin si înainte de a fi un poet mărturisitor, nota cu pătrundere Dan Ciuchir, este poet, străin de ispita unor „evadări literare”, sub mirajul vedetismului mediatic, cu viată scurtă. În fond, sublinia postfatatorul volumului, „opera de harnic cărturar si de remarcabil teolog o iluminează pe cea de poet”, durînd pe soclul acestor preocupări o operă trainică (să amintim, prioritar, de versiunea românească a Bibliei).

Prin Theodor Damian (mult mai cunoscut) si Dumitru Ichim, recuperăm doi poeti din exil, în numele noii geografii a literaturii române. Cu prestigioase contributii în teologia icoanei si a omului iconic (deiform), hiperactivul părinte Damian se dovedeste — nota Aurel Sasu — o „constiintă tulburată”. Iar Semnul Isar, rod al unei recluziuni spitalicesti, poate fi citită ca o carte testamentară (cf. V. Andru) văzînd experienta finală „ca un dar”.

Nu putea lipsi din această antologie bucovineanul Constantin Hrehor, mai nou un „lup fără haită” (Criterion publishing, 2005) pentru care „îndurerarea-i coroană”. Pictor, publicist si, recent, prozator, poetul de la Grănicesti, stăpînind „o herghelie de litere” poate fi grav – meditativ sau imprecativ, capabil de gesturi eretice (cu discretie, cum l-a văzut Oct. Nestor), dedat la dulceturi cărturăresti, intimism domestic ori chiar o prudentă gesticulatie textualistă (mai la începuturi). Oricum, nu e vorba de un lirism crispat chiar dacă poetul acuză „sporita vină de a fi”. Iar poesia rămîne, sub un cer golit de interogatii, „vesmîntul de sărbătoare/ al lui Dumnezeu”, ceva „dincolo de memorie si sînge”; adică o „pulbere salvatoare”. Cîtă vreme Hrehor descoperă „ce versuri ilustre dă din viscere/ tristetea”, putem zice că religiozitatea sa nu e îngust – dogmatică si nici reductiv – mistică (cf. V. Dîrja).

Numele lui Ioan Pintea, un „saeculist pe viată”, înfiat de beclenari, rememorînd, cu „forta tăcută a nostalgiei”, acel „rai” care a fost cenaclul „Saeculum” (pe ruta Dej-Beclean) exprimînd, de fapt, o stare de spirit, năsit de Radu Săplăcan si ucenicind, cu devotiune, în preajma părintelui Nicolae Steinhardt este prea binecunoscut cititorilor „Convorbirilor literare”. De-ar fi să amintim doar Însemnările unui preot de tară, dovedind capacitatea sa admirativă si verva provocator – constructivă. Evident că poetul Ioan Pintea trebuie asezat si judecat în acest context.

Si Mihalache Tudorică, cel care scrie stînd în genunchi (si căruia Ov. Ghidirmic îi descoperea arghezianismul iar Gabriel Chifu energetismul oltenesc), si Dorin Ploscaru ori Sever Negrescu ar merita cîte un popas, dezvoltînd — inevitabil — linia cucernică, transformînd în text, cu austeritate, suferinta existentială. După cum reflexivul Nicolae Jinga, ducîndu-si, în poeme ample, viziunile „ca o cămilă umilă”, ar avea dreptul la o atentă lectură, însotită de alaiul exegetilor care, în timp, s-au rostit elogios. Exceptional poemul America Rogvaiv, învederînd prăpastia care separă „greul pămîntului de alchimiile cerului”.

În fine, cîteva vorbe si despre bravul Ioan Petras, initiatorul si înfăptuitorul proiectului. După Vîrsta cuvintelor (care era o antologie de autor) si în care desluseam grija calofilă, freamătul edenic, cerul epifanic si, bineînteles, „mîndra luminie” dar si „alfabetul destrămării”, insidios buchisit, iată că domnia – sa ne pune la îndemînă o carte frumoasă, posibilă replică la explozia vulgarofilă care, vremelnic, s-a înstăpînit într-un peisaj liric aglomerat si, totusi, sărăcut în nume mari.

El dezvoltă, din acea „liturgică sămîntă”, o viziune de tip paradisiac, exploatînd latura luminoasă a existentei. Credinciosia temperează însă explozia dionisiacă dar încurajează mărturisirea – dialog, turnată într-o formulă clasicizantă, de aleasă muzicalitate. Într-o atmosferă blagiană (cum s-a observat), Ioan Petras Arbore scrie/ transcrie poezii frumoase, comunicîndu-ne, privind prin Ferestrele rănilor (cum suna titlul unui volum precedent) starea sa de gratie/ iluminare, „murmurînd psalmi în lumină”. Sub un „cer/ bîntuit de cuvinte”, el ne împărtăseste Starea de bucurie, risipind lumina divină. Printre „cascade de miere tînără”, ascultînd „glasul heruvimilor” si „pacea fagurilor”, în preajma „clinchetului de mir”, preotul – poet scrie îmbucurîndu-se: „Scriu/ cu fata întoarsă/ spre tine, Bucurie” (v. Bucurie). Stie însă că volumul – casă este „un susur sfîsiat/ al cuielor de-argint scrijelind hotarele unui cer/ bîntuit de cuvinte” (vezi Anotimp). Negresit, părintele Ioan, izvodind versuri memorabile, va deveni un nume important al poeziei religioase, înnobilînd familia poetilor crestini (asaltată, să recunoastem, de multe condeie, bătătorind problematica). Spirit viu, cultivînd sărbătorescul, Ioan Petras ne previne: „am să m-ascund într-un cîntec” (vezi Către Rafael), făcîndu-ne părtasi la această comuniune. E de admirat pentru harul zidit în propriile-i cărti dar, nu mai putin, pentru risipa de efort veghind o cauză comună, punînd în lucrare aliante literare si solidarizări valorice de care centrifugala noastră viată culturală, agitată de atîtea războaie inutile, are vitală nevoie.

Adînc pe adînc (sacerdotiu liric). Antologie realizată de Ioan Petras. Postfată: Cornel Ungureanu. Editura Brumar, Timisoara, 2006.

%d blogeri au apreciat asta: