Detractorii lui Eminescu

„M-a ingrozit faptul ca romanul si nu strainul a ajuns sa ridice mana asupra a tot ce aveam mai sfant”

(GRIGORE VIERU)

Pe la inceputul anilor ’80, intr-o discutie cu Eugen Simion, Noica reprosa generatiei pe care o reprezinta, acolo, la Paltinis, criticul ploiesteanm ca n-a dat un detractor al lui I.I.Caragiale.Filosoful era iritat de acceptarea zeflemiei, intelegand caragialismul, pe urmele lui Petre Pandora, ca o „fronda iresponsabila”. Ce se intampla, oare, azi cand societatea noastra se caragializeaza vazand cu ochii? De ce iubindu-l pe Eminescu (observa, candva, un critic) il urmam pe Caragiale? Dar il mai iubim pe Eminescu?
Pun toate aceste intrebari deoarece fermentatia posrevolutionara a reinviat polemici, demult defuncte, ignorand castigurile exegetice si manevrand etichete „scutite”, s-ar parea, de oboseala demonstratiei. Iata, surprinzator si umilitor, neodihnitul spirit criticist se angajeaza in demolarea lui Eminescu. Sa ne intelegem: nu e vorba de a vida spatiul exegetic eminescian de o discutie critica (intotdeauna necesara); respingem, si noi, uniformitatea de reactii si credem, la tandu-ne, ca idolatria nu face casa buna cu spiritul critic. Nu de sactificare si imobilism e vorba. dar a explica valul violentelor si pofta macularii (atatia scriitori mari fiind tinta agresiunii joase) prin „inhibitia indelungata” si calusul dictatorial inseamna, iarasi, o sustragere din campul examenului critic: un astfel de examen ar cere, cred eu cu incurabila-mi naivitate, o dicutie calma, la obiect, cu argumente „pe masa” si nu rabufniri nihiliste. Dar cine ar timp sa-l asculte pe celalalt, azi, la noi? Si mai ales cine e dispus sa accepte ca adevarul nu poate fi confiscat? Ei bine, aceasta defulare, aceasta revarsare a criticismului „netarmurit”, animand atatia tantari culturali dornici de zgomot (si striviti, fireste, de posteritatea eminesciana) profita grosolan de rasturnarea contextului/ Se uita ca romanii din Est, dupa vorble lui M. Cimpoi, „s-au salvat prin Eminescu”: se uita ca reperul absolut al spiritualitatii noastre, „zeul lucrator” nu poate fi urecheat – in numele festivalului neproductiv de care, speram ne-am lepadat de orice scriitoras, ranchiunos si neputincios, dornic de-a starni valuri bisand „nationalismul rau” si „inchiderea gandirii”. Am ajuns, uluiti, sa auzim si pe asta : cu Eminescu nu putem patrunde in Europa! Antiromanismul feroce si nedomolit se deda si la „crime morale” (cum observa Grigore Vieru), imbratisand denigrarea obraznica surpand stalpii spiritualitatii noastre. Avem oare motive de mandrie ca dupa seismul decembrist lista detractorilor lui Eminescu (numit fara
jena, protolegionar) se imbogateste? Ca reactivarea acelor „primejdii dinlauntru” (asupra carora avertiza insusi marele poet) atarna de intelepciunea noastra (unde o fi?) si ca hula, vrajba si ura „ce ne-o facem noi insine” (voluptos as adauga) impiedica chiar lucrarea spiritului? Cine ii va impaca pe romani cu romanii? – se intreba ( si ne intreba) Grigore Vieru, si el tinta unor perfide atacuri, in numele unui jalnic spectacole ale vanitatilor. O fi invidia boala profesionala printre scriitori dar indiferenta, tacerea – acum- ar insemna consimtire. Or, Eminescu ramane – reluam aici o afirmatie de uz obstesc – cea mai mare sansa a noastra de a fi cunoscuti in lume ca romani.

(APA VIE-2000)

%d blogeri au apreciat asta: