„Rădăcinile arheale“ şi „conştiinţa sfâşiată“

Cu aproape zece ani în urmă tipăream la Helicon-ul timişorean o masivă antologie dedicată Poeţilor din Bucovina. Era, indiscutabil, o carte necesară, aducând acasă şi pe cei de „dincolo“, uitaţi – vinovat – atâta vreme. Acum trudesc la un op (masiv şi el), propunând 101 profiluri (critice, negreşit) ale poeţilor basarabeni, venind – cu bucuria re-întâlnirilor – în Casa Mare a literaturii noastre. Vreau însă să atrag atenţia asupra unei chestiuni, de regulă, ocolită (diplomatic). Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare şi exigentă. Ca şi altădată când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că, după un secol de înstrăinare, necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice“. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi“ (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură“ (D. Matcovschi) în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru Limbă, Istorie şi Neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid“ (Marian Popa), alergică la sacru şi exemplul lui Homo sovieticus, încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă“ sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică.

Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic“. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă“, condiţionată de „logica metisajului“ (Jean-Loup Amselle, 1990) vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos“, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine“, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum re-apropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste“, protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici“. „Examenul integrării“ (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la scară“. Revenirea la matricea stilistică firească prin protejarea identităţii şi „restabilirea întregului“ a încurajat, pe de o parte, neo-paşoptismul cultural (inevitabil) şi, pe altă parte, acceptând acest manolism (care, printr-o reluare sisifică, aritmică îşi caută fiinţa românească) suntem îndreptăţiţi să cerem şi trezia spiritului critic. Excludem, aşadar, deopotrivă, complezenţa sau reticenţa. Fiindcă peisajul literar basarabean, provocând un interes rezervat este necunoscut, din păcate. Sau cunoscut (acreditat) prin câteva nume charismatice, cu „autoritate patriotard-pontificală“ (cum scria, vizibil nemulţumit, Arcadie Suceveanu), iritat – în egală măsură – şi de iniţierea unor „strategii de consolare“. Sau, pe fundalul aceleiaşi flagrante necunoaşteri, de circulaţia unor etichete depreciative, precum „sentinţa“ lui I. Simuţ, convins că literatura basarabeană ar fi „a cincea roată la căruţă“.

Revizuirile, aşadar, urmează. Seceta proletcultistă, realismul canonic, capacitatea imitativă etc. obligă la reaşezarea valorilor şi prefacerea hărţii literare. Dar nu prin „decrete“ generaţioniste! Valorile coexistă în oglinda culturală, relieful axiologic e accidentat iar rocadele, atunci când se produc, au – necesarmente – o motivaţie estetică, nu biografică. Încât frenezia revizuirilor, firească pentru generaţiile care vin, echipate cu un alt cod de lectură pe suportul relaxării ideologice trebuie să împace, credem, redeşteptarea sentimentului naţional cu mentalitatea europeană, dincolo de false discordii şi păguboase exclusivisme. Şi, desigur, într-un pluralism civilizat al opiniilor.

Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică“ obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti dar care, sub „teroarea Istoriei“ e bântuită de o „conştiinţă sfâşiiată“, căutându-şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka“ (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind – s-a spus – „o ţară în exil“. Şi dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spaţiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, după noi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: „limba moldovenească“. În acest context ne putem întreba dacă Basarabia, trecând „proba exilului“, mai e o provincie românească şi în ce măsură literatura ei (care nu poate fi doar românească) are, prin des-ţărare, conştiinţa acestei apartenenţe.

Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii“ (Zamfir C. Arbure) iar fenomenul basarabean este un fenomen românesc in extremis. Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene a fost exilată, glotonimul „limbă moldovenească“ (norodnică) a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată acum de pe calea reîntregirii.

În fine, sociologic cercetând peisajul, interesul nostru se îndreaptă către autorii de succes. Şi aici am găsi încă o motivaţie plauzibilă pentru războiul generaţionist. Parcă n-am subscrie părerii că ne mişcăm într-o societate aculturală; dar chiar aşa fiind, impactul unor autori provoacă frisoane şi îngrijorări inutile. Cazul lui Grigore Vieru este cel mai convingător. Poet de audienţă naţională, bucurându-se de o imensă popularitate (dar un „necunoscut“ pentru Mircea Mihăieş), delicatul (şi înverşunatul polemist, când e cazul) Grigore Vieru este, indiscutabil, un mesager al Basarabiei (M. Ungheanu) sau, dimpotrivă, doar un poet domestic, paradisiac (Al. Cistelecan). El, sub presiunea circumstanţelor, cultivă o poetică angajată şi „îşi asumă deliberat – nota Eugen Simion – un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită“. Fiorul emoţional al poeziilor lui Vieru, cel pentru care limba rămâne „focul cel sacru“ a câştigat cititorii; ceea ce nu împiedică pe câte cineva să scrie cu nonşalanţă că „versurile unor Vieru sau Lari sunt idioate“. Într-o vreme a slobozeniei limbajului, căzut deseori în libertinaj şi iresponsabilitate, iată că se găsesc condeie (critice!) care să aştearnă astfel de fraze năucitoare! Poetul mesianic şi „identitatea de grup“ polarizează reacţiile din mediul literar basarabean, răsfrânte asupra procesului de omologare. A lua „fişa de temperatură“ a acestui spaţiu cultural îndeamnă la reacţii divergente. Unii consideră „că se scrie foarte puţin“ (cf. Grigore Chiper) sau că dezastrul deja s-a înstăpânit, dezinteresul pentru scris şi cărţi fiind suveran (cf. Vl. Beşleagă). Totuşi, blamând literatura patriotică de consum nu înseamnă să devalorizăm şi „canonada lacrimilor“, specifică basarabenismului, dublată de fantezie lingvistică şi rafinament livresc. „Complexul patriei“ să însemne eliminarea sacrului? „Intoxicarea“ pe care o denunţă Tamara Carauş în tzara sa, prăpastia la nivelul scriiturii pe care o descoperă junii (impunând o „graniţă literară“ între generaţii), în fine superbia afişată de un Em. Galaicu-Păun pentru care doar optzeciştii ar fi reuşit „trecerea la obiect“ sunt reacţii suportabile într-un mediu normal. Dar Republica Moldova de azi nu oferă aşa ceva. Ideologia antiromânismului e feroce iar fundamentalismul moldovenesc dă în clocot. În acest context, demonismul celor ce acuză „descompunerea naţiunii moldoveneşti“ şi subminarea fiinţei naţiunii – cum o fac Vasile Radu şi Nicolae Mihnea (apud Theodor Codreanu) sub ameninţarea imperialismului românesc merită o replică pe măsură. Încât întrebarea aceasta, încă nerezolvată, se cuvine să ne preocupe. Descoperind însă alte răspunsuri. Evident, va fi vorba de o grilă românească de receptare. Nu ştim dacă, realmente, „critica basarabeană este grav bolnavă“ (cf. Iulian Ciocanu) dar nu credem că generaţia Dabija-Lari „a dat chix“ (cf. Ghenadie Nicu). Amestecând criteriile putem lansa numeroase acuze pornind de la insidioasa constatare a „decalajului artistic“. Cert e că nu putem cerceta fenomenul literar basarabean ignorând perceperea lui contextuală. Iar o întâmpinare emoţională e chiar de dorit, refuzând indiferentismul, solidarizările generaţioniste belicoase, supralicitările, toate sub flamura necesarei popularizări. Concluzia lui Alex Ştefănescu merită transcrisă: „poezia basarabeană emoţionează, deci există“.

Acel aşteptat „examen de integrare“, clădind o realitate culturală comună va redimensiona valorile prin inevitabila reducere la scară; doar unii, puţini, vor beneficia de vizibilitate în peisajul literar românesc, având la îndemână „paşaportul“ estetic, instalându-se în impozante Istorii literare. Bântuită de complexe, Basarabia rămâne încă „o margine satanizată“, sub angoasa solitudinii valorice şi supusă sincronismului unilateral câtă vreme indiferenţa centrului ori acţiunile publicitare gălăgioase alimentează şirul de prejudecăţi, izvorâte din necunoaştere şi suspiciune. Veritabila asumare în circuitul valoric românesc, refuzând autarhia sau infatuarea, întârzie; când evadarea din „zona gri“ se va fi produs cu adevărat, când în interiorul culturii române această literatură basarabeană se va fi lepădat de statutul marginal (ca „dat ontologic“, cum academic zice Mihai Cimpoi) atunci, realmente, ea va ajunge „acasă“. Această asumare nu mai poate fi întârziată.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: