ANOTIMPUL ANTOLOGIILOR

Observăm si noi, pe urmele altora, că am intrat într-o febrilă eră a antologiilor, fie ele de autor sau colective. În Gorj, de pildă, scriitorii trăitori acolo s-au adunat într-o antologie „pacifistă” (vorba lui Emilian Marcu) sub sigla editurii „Scrisul românesc”; despre opul cu pricina vom da „seama” în numărul viitor al revistei. La Chisinău, editura Princeps oferă un elegant volum de poezie religioasă, Lumină Lină, îngrijit de Ioan Mînăscurtă. Recent, editura timisoreană Brumar propunea un „sacerdotiu liric” din recolta clerului ortodox român de azi, lipsind din acest pomelnic (zece autori), din pricini doar de el stiute, ieromonahul Savatie, absenta avînd — sîntem preveniti — „conotatii duhovnicesti”. Să adăugăm imediat că masiva antologie, întocmită cu devotiune de Ioan Petras, beneficiază de o lămuritoare Postfată (Teologii nostri si literatura lor în anul 2006) semnată de Cornel Ungureanu, coperta (splendidă!) apartinîndu-i lui Silviu Oravitzan. Asadar, avem în fată o carte frumoasă si necesară care, dincolo de retorica preotească (scutită de inutile agresivităti) ne invită, avînd „cerul în inimă”, să năzuim a recîstiga pacea interioară. Se subîntelege că o luminoasă evlavie comunicativă, nedezlegată însă de disciplina dogmelor, stăruie în lumea preotească. Raportul divin – uman cunoaste, de regulă, o formă explicită în productia lirică oferită de slujitorii altarului. Din perspectivă divină judecînd (dacă ne-ar fi la îndemînă) putem zice si noi, alături de N. Crainic, că încrestinarea asigură „sănătatea primară a sufletului”; dar, în cazul preotilor – poeti, nu mai putin contează o exigentă lectură estetică, conjugînd competenta (teologică) cu sperata performantă (estetică). Să mai notăm apoi că explozia poeziei religioase, urmînd parantezei ateiste (ca directivă ideologică, fără a curma filonul) nu e scutită de invazia mimetismelor si a naivitătilor, de un sufocant decorativism sau de excese adulatorii. Există chiar o ostentativitate religioasă (nedublată, din păcate, de o meditatie sacrală) încît, îndreptătit, Magda Ursache vorbea despre o „exploatare a religiei” după ce, decenii în sir, am asistat la exploatarea industrioasă a ateismului. Dacă acceptăm distinctia propusă de Eugen Dorcescu (dorind a risipi confuzia), atunci poezia religioasă este o trăire mediată de ritual, în vreme ce poezia mistică presupune o trăire directă. Or, comuniunea cu ceea ce există, „scufundarea” în marele tot înseamnă o „participare” la mister; implicit, o trăire ardentă, de teribilă intensitate, salvatoare pentru sufletul bîntuit de angoasă, rîvnind iluminarea (lumea, infinitul, moartea), slăvind jertfa hristică si recunoscînd desertăciunea celor lumesti în absenta iubirii ziditoare. Iar epoca pe care o traversăm, bolnavă de scientism si sexism, conduce la o jalnică de-spiritualizare, prinsi fiind în captivitatea culturii media. Privind sociologic, în contextul vremurilor noastre, relatia laicitate/ credintă cunoaste fluctuatii, dependente, fireste, de mareele modei. Dincolo însă de capriciile modelor, aerul postmodernitătii schimbă si>>>>>>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: