„RĂDĂCINILE ARHEALE“ ŞI „CONŞTIINŢA SFÂŞIATĂ“

Cu aproape zece ani în urmă tipăream la Helicon-ul timişorean o masivă antologie dedicată Poeţilor din Bucovina. Era, indiscutabil, o carte necesară, aducând acasă şi pe cei de „dincolo“, uitaţi – vinovat – atâta vreme. Acum trudesc la un op (masiv şi el), propunând 101 profiluri (critice, negreşit) ale poeţilor basarabeni, venind – cu bucuria re-întâlnirilor – în Casa Mare a literaturii noastre. Vreau însă să atrag atenţia asupra unei chestiuni, de regulă, ocolită (diplomatic). Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare şi exigentă. Ca şi altădată când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că, după un secol de înstrăinare, necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice“. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi“ (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură“ (D. Matcovschi) în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru Limbă, Istorie şi Neam s-a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de către o mână de scriitori, repudiind „estetica de partid“ (Marian Popa), alergică la sacru şi exemplul lui Homo sovieticus, încurajând mancurtizarea – veritabil genocid etno-cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă“ sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică.

Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic“. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă“, condiţionată de „logica metisajului“ (Jean-Loup Amselle, 1990) vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos“, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine“, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum re-apropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste“, protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici“. „Examenul integrării“ (ca să preluăm formula lui Mihai Cimpoi) va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la>>>>>>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: